După discuţia cu Bogdan care trainuie niște debateri la CNMV am decis să scriu o serie de articole despre dezbateri fundamentale. Seria asta de articole se adresează persoanelor care au făcut dezbateri sau care au o înțelegere bună a ideii de argument, afirmație, raționament, exemplu.
Dacă eşti dintre oamenii care ascultă un exemplu care ilustrează un raţionament şi pe urmă contrazice exemplul, poţi să închizi calculatorul; internetul s-a închis pentru azi.
Mă refer la oamenii cărora le dai un exemplu despre reducerea taxelor pentru că asta încurajează inovaţia şi ei te înjură pentru că eşti vândut străinilor....
Dacă eşti dintre oamenii care ascultă un exemplu care ilustrează un raţionament şi pe urmă contrazice exemplul, poţi să închizi calculatorul; internetul s-a închis pentru azi.
Mă refer la oamenii cărora le dai un exemplu despre reducerea taxelor pentru că asta încurajează inovaţia şi ei te înjură pentru că eşti vândut străinilor....
Om vs. societate
Dezbaterea om vs. societate este probabil să apară în multe discuții de politici publice sau despre valori morale. De exemplu, ascultăm toate telefoanele, înregistrăm mailurile, cerem buletin la cumpărarea unei cartele de telefon, punem pe toată lumea să ţină caloriferele la minim 18 grade, cerem avizul asociaţiei de proprietari dacă cineva vrea să aibă câine, publicăm cazierul judiciar al fiecărei persoane, etc.
De la început trebuie să nu intrăm în dezbateri fără sens: omul este important, dar societatea este importantă, dar societatea este formată din oameni etc. Discuţia asta se învârte în cerc şi nu face decât să arunce truisme:
şi societatea şi omul sunt importante şi societatea este formată din oameni şi oamenii de obicei trăiesc în societate. E ca şi când pentru a determina culoarea unei mese îi măsurăm lungimea.
Ca să ajungem la nişte rezultate cu sens/dezbaterea să fie bună şi să câştigăm multe puncte, trebuie să avem nişte criterii. Nişte criterii la care m-am gândit sunt: utilitarismul măsurii, potenţialul de abuz, alternativele măsurii, răul activ vs răul pasiv.
Pe utilitarism va câştiga întotdeauna societatea, dacă partea care susţine individul nu este capabilă să facă o analiză atentă a subiectului şi uneori chiar şi în acest caz. Utilitarismul e puternic pentru că oferă rezultate măsurabile, dar este înfricoşător pentru că utilitarist este raţional să punem câte un dispozitiv de urmărire pe fiecare om.
De exemplu ne uităm la cât rău produce o faptă de corupţie şi la cât rău produce ascultarea tuturor telefoanelor cetăţenilor. Adunând contabiliceşte aceste răuri ne iese că este mai rău să scape fapta de corupţie decât să ne fie ascultate telefoanele. De fapt, aici este folosită o premiză insuficient demonstrată: că ascultatul telefoanelor poate descoperi fapta de corupţie. În unele cazuri poate descoperi fapta de corupţie, în altele persoanele vizate sunt mai inteligente, iar în unele cazuri corupţia reiese din documente. Deci într-o dezbatere despre ascultatul telefoanelor, ar fi bine să fie măsurat cât din corupţie poate fi prinsă cu ascultat telefoane. Dacă un procent mic poate fi prins, deja argumentul scade în relevanţă.
În acelaşi timp, o premiză insuficient demonstrată este faptul că ascultarea unui telefon nu produce nici un prejudiciu persoanei ("nu ai nimic de ascuns"). În general este adevărat, dar argumentul pentru ascultare nu mai este atât de puternic în momentul în care încep să fie contabilizate şi cazurile de abuz (pe larg mai jos). De exemplu guvernul obţine informaţii despre faptul că un protestatar are o amantă. Cauza pe care o susţine protestatarul poate să fie oricât de legitimă. Guvernul are o armă care îi permite să joace murdar: îl poate ameninţa pe protestatar cu divulgarea informaţiei. Societatea nu câştigă nimic din faptul că află că protestatarul are o amantă, dar pierde dacă el poate fi şantajat cu fapte fără legătură cu protestul.
În concluzie, contează foarte mult nivelul la care se poartă dezbaterea. Dacă dezbaterea se poartă principial situaţia este mai grea pentru cei care apără individul. De asemenea, dacă discuţia conţine aspecte de implementare (ascultarea automată a telefoanelor, ascultarea cu mandat de la judecător, comunicarea ascultării pesoanei vizate la finalul anchetei, etc.) este mai greu de susţinut cazul de către cei care apără individul.
Sunt de asemenea situaţii în care societatea încearcă să impună reguli asupra unui grup de persoane aflate într-o situaţie specială/privilegiată. De exemplu ridicarea imunităţii unui parlamentar. În situaţia asta calculul utilitarist este mai uşor de făcut pentru că sunt cunoscute garanţiile de care se bucură parlamentarul. Utilitarist, societatea are minime avantaje de pe urma imunităţii paralamentarilor. Argumentele pentru păstrarea imunităţii ţin de posibilitatea de abuz şi de imaginea publică a parlamentarului. Din punctul de vedere al societăţii logic ar fi să scadă posibilitatea de abuz şi să nu îi pese de imaginea publică a parlamentarului. Adunate cele două valori nu depăşesc interesul societăţii de a scăpa de un parlamentar corupt.
Riscul de abuz trebuie evaluat după formula:
risc = probabilitate X impact
În situaţia noastră riscul este dat de probabilitatea ca o autoritate publică să asculte abuziv telefoanele înmulţit cu impactul negativ asupra individului respectiv. Probabilitatea este greu de determinat, dar putem să facem nişte estimări. De exemplu, este improbabil să fie ascultată toată lumea tot timpul. Ar fi un efort care nu aduce nici un beneficiu. Cu toate acestea pot să fie ascultaţi oameni incomozi pentru putere: activişti, protestatari, jurnalişti, intelectuali, grevişti, opoziţie, "eco-anarhişti" etc. Cât de probabil să se întâmple asta ţine de garanţiile pe care le avem şi de cât de uşor le este autorităţilor să scape. Cazul Watergate a fost vorba despre opoziţie. În cazul Snowden a fost vorba despre toată lumea. În România, serviciile secrete sunt mai interesate de ecoanarhismul protestatarilor decât de corupția corporațiilor. Probabilitatea să fie ascultați oameni aiurea pare destul de ridicată. Care este impactul? În multe situații prin ascultare pot fi aflate lucruri banale sau stupide: x îi spune dovlecel iubitei lui, z sforăie, y are diaree, m este impotent sau l este gay. Oricare dintre astea nu ar avea efecte devastatoare asupra persoanelor (mai puţin partea cu gay pentru că România este homofobă). În alte situaţii am putea afla că t vrea să cheme un anumit martor într-un proces, r vrea să cumpere o nouă tehnologie, g urmează un tratament antidepresiv, etc. Deci impactul poate fi mare în unele dintre cazuri. Per total analiza asta nu foloseşte la mare lucru pentru că nu putem să adunăm valorile obţinute, dar putem să comparăm epiric ce enumerăm ca riscuri cu beneficiile presupuse de măsură.
Din nou jocul pe care îl poate face persoana care ţine cu individul este unul pierdut din start. Utilitarist beneficiul cumulat pentru societate va fi întotdeauna mai mare decât răul suferit de indivizi. Aici mai intră în joc şi 50 de ani de mentalitate comunistă în România ( la celelalte ţări nu am o explicaţie logică) în care tot ce nu ţine de lucruri de bază ca terorism nu are importanţă. Deci degeaba explici despre viaţă intimă că nu te va asculta nimeni.
Potenţialul de abuz vs. mecanisme de control
Latinii aveau o vorbă: cine îi păzeşte pe străjeri? În exemplul nostru cu ascultatul telefoanelor (şi recent cu înregistrarea cartelelor, intrarea pe calculator fără mandat, wifi doar cu buletinul) paznicul este SRI (şi restul de nu ştiu câte servicii secrete). Întrebarea legitimă este care este potenţialul de abuz şi cine îl supraveghează pe SRI.
Potenţialul de abuz poate fi şi el evaluat după formula de la punctul anterior, dar discuţia despre potenţialul de abuz se pune în contextul legii şi al mecanismelor de control. În prezent SRI dă rapoarte către preşedinte şi răspunde în faţa comisiilor parlamentare. Teoretic ascultările se fac cu mandat. Rămâne să ne întrebăm şi să dezbatem argumentat dacă mecanismele astea sunt suficiente ca să prevină abuzurile.
La potenţial de abuz susţinătorii individului ar trebui să disece mecanismele de control la nivel de principiu nu de aplicare. Pentru că dacă critică numai aplicarea nu este suficient pentru a combate ascultarea telefoanelor. Susţinătorii societăţii pot chiar să accepte deficienţe de implementare ale controlului dacă reuşesc să demonstreze că principiile sunt corecte. Per total înseamnă că trebuie efectuate mici schimbări la control, dar că ascultarea rămâne. Glonţul de aur pentru ambele echipe este un exemplu de abuz sau un exemplu de mecanism de control care a prevenit abuzul.
Alternative vs. specificitatea lucrului interzis
Ca mijloc de contra-atac pentru cei care susţin individul sunt foarte importante alternativele. În exemplul nostru cu înregistratul cartelelor şi al reţelelor wifi este relevant că putem prinde terorişti şi corupţi prin alte metode. În multe cazuri convorbirile telefonice sunt aberante, codate sau fac referire la nume şi evenimente necunoscute, deci sunt greu de folosit ca probă. Mai uşor este când se obţin înregistrări ambientale sau documente care probează corupţia. Într-un cadru privat nişte terorişti sau corupţi s-ar putea să vorbească mai pe şleau, iar documentele probează mult mai puternic circuitul banilor, cronologia actelor (gen cineva semnează un document de achiziţie înainte de a fi numit reprezentant legal).
Pe discuţia legată de alternative cei care susţin societatea au două argumente principale: uşurinţa aplicării măsurii şi preponderenţa folosirii lucrului reglementat pentru fapte ilegale. Uşurinţa folosirii măsurii este după părerea mea un argument slab. Nu ne interesează ca cetăţeni cât de uşor sau bine le este aturităţilor ci cât de bine ne este nouă. Deci dacă prevenirea teroriştilor sau a corupţilor este grea, autorităţile trebuie să muncească mai din greu.
Celălalt argument este că lucrul interzis/reglementat este preponderent folosit pentru a face rău. La cartele sau wifi nu prea ai cum să susţii asta. În alte cazuri lucrul respectiv este rău în sine şi nu există motive legitime ca să le păstrăm: bancnota de 500 de euro este folosită în principal de infractori sau " droguri date rape".
Ideea este că este simplu să distrugem societatea cu anarhie ca să păstrăm drepturile primitive ale omului, la fel cum este simplu să ajungem să trăim într-o utopie dictatorială unde totul este interzis dar oamenii sunt în siguranţă. Ce este cu adevărat greu este să cântărim cât restrângem din libertăţi pentru ca libertăţile să nu se anuleze reciproc.
De la început trebuie să nu intrăm în dezbateri fără sens: omul este important, dar societatea este importantă, dar societatea este formată din oameni etc. Discuţia asta se învârte în cerc şi nu face decât să arunce truisme:
şi societatea şi omul sunt importante şi societatea este formată din oameni şi oamenii de obicei trăiesc în societate. E ca şi când pentru a determina culoarea unei mese îi măsurăm lungimea.
Ca să ajungem la nişte rezultate cu sens/dezbaterea să fie bună şi să câştigăm multe puncte, trebuie să avem nişte criterii. Nişte criterii la care m-am gândit sunt: utilitarismul măsurii, potenţialul de abuz, alternativele măsurii, răul activ vs răul pasiv.
Pe utilitarism va câştiga întotdeauna societatea, dacă partea care susţine individul nu este capabilă să facă o analiză atentă a subiectului şi uneori chiar şi în acest caz. Utilitarismul e puternic pentru că oferă rezultate măsurabile, dar este înfricoşător pentru că utilitarist este raţional să punem câte un dispozitiv de urmărire pe fiecare om.
De exemplu ne uităm la cât rău produce o faptă de corupţie şi la cât rău produce ascultarea tuturor telefoanelor cetăţenilor. Adunând contabiliceşte aceste răuri ne iese că este mai rău să scape fapta de corupţie decât să ne fie ascultate telefoanele. De fapt, aici este folosită o premiză insuficient demonstrată: că ascultatul telefoanelor poate descoperi fapta de corupţie. În unele cazuri poate descoperi fapta de corupţie, în altele persoanele vizate sunt mai inteligente, iar în unele cazuri corupţia reiese din documente. Deci într-o dezbatere despre ascultatul telefoanelor, ar fi bine să fie măsurat cât din corupţie poate fi prinsă cu ascultat telefoane. Dacă un procent mic poate fi prins, deja argumentul scade în relevanţă.
În acelaşi timp, o premiză insuficient demonstrată este faptul că ascultarea unui telefon nu produce nici un prejudiciu persoanei ("nu ai nimic de ascuns"). În general este adevărat, dar argumentul pentru ascultare nu mai este atât de puternic în momentul în care încep să fie contabilizate şi cazurile de abuz (pe larg mai jos). De exemplu guvernul obţine informaţii despre faptul că un protestatar are o amantă. Cauza pe care o susţine protestatarul poate să fie oricât de legitimă. Guvernul are o armă care îi permite să joace murdar: îl poate ameninţa pe protestatar cu divulgarea informaţiei. Societatea nu câştigă nimic din faptul că află că protestatarul are o amantă, dar pierde dacă el poate fi şantajat cu fapte fără legătură cu protestul.
În concluzie, contează foarte mult nivelul la care se poartă dezbaterea. Dacă dezbaterea se poartă principial situaţia este mai grea pentru cei care apără individul. De asemenea, dacă discuţia conţine aspecte de implementare (ascultarea automată a telefoanelor, ascultarea cu mandat de la judecător, comunicarea ascultării pesoanei vizate la finalul anchetei, etc.) este mai greu de susţinut cazul de către cei care apără individul.
Sunt de asemenea situaţii în care societatea încearcă să impună reguli asupra unui grup de persoane aflate într-o situaţie specială/privilegiată. De exemplu ridicarea imunităţii unui parlamentar. În situaţia asta calculul utilitarist este mai uşor de făcut pentru că sunt cunoscute garanţiile de care se bucură parlamentarul. Utilitarist, societatea are minime avantaje de pe urma imunităţii paralamentarilor. Argumentele pentru păstrarea imunităţii ţin de posibilitatea de abuz şi de imaginea publică a parlamentarului. Din punctul de vedere al societăţii logic ar fi să scadă posibilitatea de abuz şi să nu îi pese de imaginea publică a parlamentarului. Adunate cele două valori nu depăşesc interesul societăţii de a scăpa de un parlamentar corupt.
Riscul de abuz trebuie evaluat după formula:
risc = probabilitate X impact
În situaţia noastră riscul este dat de probabilitatea ca o autoritate publică să asculte abuziv telefoanele înmulţit cu impactul negativ asupra individului respectiv. Probabilitatea este greu de determinat, dar putem să facem nişte estimări. De exemplu, este improbabil să fie ascultată toată lumea tot timpul. Ar fi un efort care nu aduce nici un beneficiu. Cu toate acestea pot să fie ascultaţi oameni incomozi pentru putere: activişti, protestatari, jurnalişti, intelectuali, grevişti, opoziţie, "eco-anarhişti" etc. Cât de probabil să se întâmple asta ţine de garanţiile pe care le avem şi de cât de uşor le este autorităţilor să scape. Cazul Watergate a fost vorba despre opoziţie. În cazul Snowden a fost vorba despre toată lumea. În România, serviciile secrete sunt mai interesate de ecoanarhismul protestatarilor decât de corupția corporațiilor. Probabilitatea să fie ascultați oameni aiurea pare destul de ridicată. Care este impactul? În multe situații prin ascultare pot fi aflate lucruri banale sau stupide: x îi spune dovlecel iubitei lui, z sforăie, y are diaree, m este impotent sau l este gay. Oricare dintre astea nu ar avea efecte devastatoare asupra persoanelor (mai puţin partea cu gay pentru că România este homofobă). În alte situaţii am putea afla că t vrea să cheme un anumit martor într-un proces, r vrea să cumpere o nouă tehnologie, g urmează un tratament antidepresiv, etc. Deci impactul poate fi mare în unele dintre cazuri. Per total analiza asta nu foloseşte la mare lucru pentru că nu putem să adunăm valorile obţinute, dar putem să comparăm epiric ce enumerăm ca riscuri cu beneficiile presupuse de măsură.
Din nou jocul pe care îl poate face persoana care ţine cu individul este unul pierdut din start. Utilitarist beneficiul cumulat pentru societate va fi întotdeauna mai mare decât răul suferit de indivizi. Aici mai intră în joc şi 50 de ani de mentalitate comunistă în România ( la celelalte ţări nu am o explicaţie logică) în care tot ce nu ţine de lucruri de bază ca terorism nu are importanţă. Deci degeaba explici despre viaţă intimă că nu te va asculta nimeni.
Potenţialul de abuz vs. mecanisme de control
Latinii aveau o vorbă: cine îi păzeşte pe străjeri? În exemplul nostru cu ascultatul telefoanelor (şi recent cu înregistrarea cartelelor, intrarea pe calculator fără mandat, wifi doar cu buletinul) paznicul este SRI (şi restul de nu ştiu câte servicii secrete). Întrebarea legitimă este care este potenţialul de abuz şi cine îl supraveghează pe SRI.
Potenţialul de abuz poate fi şi el evaluat după formula de la punctul anterior, dar discuţia despre potenţialul de abuz se pune în contextul legii şi al mecanismelor de control. În prezent SRI dă rapoarte către preşedinte şi răspunde în faţa comisiilor parlamentare. Teoretic ascultările se fac cu mandat. Rămâne să ne întrebăm şi să dezbatem argumentat dacă mecanismele astea sunt suficiente ca să prevină abuzurile.
La potenţial de abuz susţinătorii individului ar trebui să disece mecanismele de control la nivel de principiu nu de aplicare. Pentru că dacă critică numai aplicarea nu este suficient pentru a combate ascultarea telefoanelor. Susţinătorii societăţii pot chiar să accepte deficienţe de implementare ale controlului dacă reuşesc să demonstreze că principiile sunt corecte. Per total înseamnă că trebuie efectuate mici schimbări la control, dar că ascultarea rămâne. Glonţul de aur pentru ambele echipe este un exemplu de abuz sau un exemplu de mecanism de control care a prevenit abuzul.
Alternative vs. specificitatea lucrului interzis
Ca mijloc de contra-atac pentru cei care susţin individul sunt foarte importante alternativele. În exemplul nostru cu înregistratul cartelelor şi al reţelelor wifi este relevant că putem prinde terorişti şi corupţi prin alte metode. În multe cazuri convorbirile telefonice sunt aberante, codate sau fac referire la nume şi evenimente necunoscute, deci sunt greu de folosit ca probă. Mai uşor este când se obţin înregistrări ambientale sau documente care probează corupţia. Într-un cadru privat nişte terorişti sau corupţi s-ar putea să vorbească mai pe şleau, iar documentele probează mult mai puternic circuitul banilor, cronologia actelor (gen cineva semnează un document de achiziţie înainte de a fi numit reprezentant legal).
Pe discuţia legată de alternative cei care susţin societatea au două argumente principale: uşurinţa aplicării măsurii şi preponderenţa folosirii lucrului reglementat pentru fapte ilegale. Uşurinţa folosirii măsurii este după părerea mea un argument slab. Nu ne interesează ca cetăţeni cât de uşor sau bine le este aturităţilor ci cât de bine ne este nouă. Deci dacă prevenirea teroriştilor sau a corupţilor este grea, autorităţile trebuie să muncească mai din greu.
Celălalt argument este că lucrul interzis/reglementat este preponderent folosit pentru a face rău. La cartele sau wifi nu prea ai cum să susţii asta. În alte cazuri lucrul respectiv este rău în sine şi nu există motive legitime ca să le păstrăm: bancnota de 500 de euro este folosită în principal de infractori sau " droguri date rape".
Ideea este că este simplu să distrugem societatea cu anarhie ca să păstrăm drepturile primitive ale omului, la fel cum este simplu să ajungem să trăim într-o utopie dictatorială unde totul este interzis dar oamenii sunt în siguranţă. Ce este cu adevărat greu este să cântărim cât restrângem din libertăţi pentru ca libertăţile să nu se anuleze reciproc.
