2013/09/08

Standardele şi administraţia publică

Standardele şi administraţia publică

Oamenii au tendinţa de a deveni indiferenţi faţă de lucrurile care îi înconjoară. Foarte puţin apreciate şi înţelese sunt standardele - un cuvânt care nu ar trebui să aibă plural. Standardele sunt cele care se asigură că atunci când cumpărăm o piuliţă de 14, aceasta se va potrivi pe un şurub de 14 care va putea fi strâns cu o cheie de 14. Standardul face să meargă afişarea paginilor web pe Windows, Linux, Mac şi alte device-uri. Standardul te ajută să faci o poză pe mobil să o transmiţi pe bluetooth sau USB pe calculator şi apoi să o printezi sau să o trimiţi pe mail sau să o pui pe facebook. Standardul face posibilă comunicarea dintre avioane şi turnurile de control - cu consecinţe benefice pentru prevenirea tamponărilor între aeronave.

Standardele sunt reguli şi cerinţe care asigură uniformitate şi predictibilitate într-un domeniu. Când calculatorul detectează USB datele trebuie să aibă un anumit format. Dacă faci un device care transmite semnale aiurea nu îl poţi conecta la nimic. Nu este deştept să fii original prin nerespectarea standardelor pentru că vei fi absolut izolat.

Acum ceva timp am luat o mufă Mini USB de pe biroul fratelui meu. I-am zis că o iau pentru mobilul meu şi că după ochi se potriveşte. Mi-a zis că Mini USB are vreo 4 standarde şi câteva varietăţi proprietar... Dezarmant. La ce mai foloseşte să le spui standarde dacă există atâtea. Pe partea economică multitudinea de standarde este explicabilă. Economia de piaţă ideală este un sistem benefic doar pentru consumatori nu şi pentru producători. Acceptarea unui standard înseamnă concurenţa de la egal la egal cu toţi cei care acceptă standardul respectiv. În domeniul web, crearea de “standarde” specifice era o metodă eficientă de a favoriza anumite browsere. După apariţia standardelor w3c , cei care erau “originali” au devenit proscrişi şi toată lumea a început să concureze la acelaşi nivel. În privinţa mobilelor se poate vedea cum producătorul îşi doreşte consumatori captivi. După ce ai cumpărat un mobil nu mai poţi cumpăra căşti, încărcător sau baterie de la alt producător, chiar dacă sunt mai performante. Pentru un producător e mai important să fie sigur de segmentul lui de piaţă, decât să “rişte” să atace segmentul altui producător. În economia de piaţă este explicabil ca anumite segmente să nu fie standardizate, statul sau UE intervenind uneori ca să pună ordine în lucruri. Domeniul public trebuie însă să fie un domeniu al standardelor.

Din păcate, în ce priveşte administraţia românească, creativitatea în privinţa lipsei standarelor poate fi invidiată şi de un scriitor. Pe Kafka l-a fascinat în orice caz. Să luăm un exemplu de şcoală: actele care descriu relaţia student- facultate. Acestea sunt: carnet de student, legitimaţie de student, card bibliotecă, cupoane călătorie. Voi demonstra că se poate ca 1 act să îndeplinească mai bine funcţiile celor 4.

Să analizăm pe rând cele 4 acte. Carnetul de student este inutil. Nu poate fi folosit pentru aflarea notelor pentru că acestea se trec în cataloage şi se comunică pe internet. În acelaşi timp carnetul de student nu dovedeşte în nici o situaţie calitatea de student. Pentru aceasta este nevoie de adeverinţa de student - 2 zile pentru obţinere, minim. Carnetul de student trebuie vizat în fiecare an -2 ore pierdute.

Legitimaţia de student este folosită pentru obţinerea de reduceri şi pentru dovedirea calităţii de student în unele cazuri. În celelalte cazuri este nevoie de, aţi ghicit, adeverinţa de student. Legitimaţia de student trebuie vizată în fiecare an - 2 ore pierdute.

Carnetul de cupoane de călătorie se ia în fiecare an. Acesta trebuie completat pentru fiecare călătorie. Pentru acesta se depune o cerere - 2 ore pierdute.

Cardul de bibliotecă se reînnoieşte în fiecare an în urma plătirii unei taxe şi a depunerii de timbre şi coli de hârtie (sic!) - 2 ore pierdute.  

Ce ar fi dacă ai avea un singur card care ar necesita în total 1 oră în anul 1? Ce ar fi dacă acest card ar face tot ce fac cele 4 acte şi mult mai mult? Se poate. Dacă ar exista voinţa de a crea o bază de date şi o infrastructură de acces la această bază de date plus cardul magnetic. Apoi fiecare insituţie ar accesa pe baza unui protocol special acestă bază de date şi ar afla informaţiile despre student: câte călătorii mai ai, dacă mai eşti student, dacă ai cărţi împrumutate, dacă eşti student la două facultăţi, dacă iei bursă de la două facultăţi, ce note ai etc. Dacă vrei să afli ce note ai acum, trebuie să depui o cerere, să plăteşti şi să aştepţi.

Creativitatea administraţiei publice se regăseşte şi în crearea site-urilor. Încercaţi un exerciţiu simplu: alegeţi 3 instituţii la întâmplare şi încercaţi să aflaţi următoarele informaţii: cine conduce instituţia, care este instituţia supraordonată, care sunt actele emise de instituţia respectivă, procedurile de emitere, datele de contact. Contrar aşteptărilor, pentru fiecare instituţie vă va lua cam la fel de mult pentru că în lipsa standardelor nu există învăţare şi îmbunătăţire. Hai să ne imaginăm un stat în care găseşti o informaţie anume în acelaşi loc pe site-ul fiecărei instituţii. Hai să ne imaginăm şi un protocol care accesează aceste informaţii pentru fiecare instituţie; agreagarea datelor ar fi o floare la ureche. Apoi am putea avea o hartă a lucrărilor stradale din capitală sau vom putea compara banii investiţi pentru panseluţe în diverse zone ale ţării. Cât timp ar economisi cetăţenii români în acest fel? În câţi bani s-ar traduce acest timp? Cu cât mai eficientă ar deveni activitatea în România? Câţi investitori nu ne-ar mai ocoli ţara? - politicienii nu au dreptul să invoce nici o scuză când răspund la aceste întrebări.

Citiţi mai multe despre efectele birocraţiei asupra investitorilor:

Ce pot face cetăţenii români ca aceste lucruri să se întâmple? Prima variantă este să bocească, să spună că politicienii nu se gâdesc decât la ei, să spună că în România nu se întâmplă nimic şi alte lamentări penibile.

A doua variantă este să înţeleagă ce putere imensă au Cetăţenii atunci când vor ceva. Ei pot să organizeze dezbateri publice, să facă activism, să facă proiecte ONG, să acceseze fonduri externe, să depună plângeri, să protesteze, să facă nesupunere civică, să dea în judecată, să ridice excepţii de neconstituţionalitate, să ajungă la CEDO, să aibă iniţiative legislative şi să voteze. Posibilităţiile sunt atât de multe încât va trebui să scriu  separat despre asta.

Până atunci, răspândiţi viral ideea de democraţie digitală şi avantajele pe care aceasta le implică.

Victor Drăghicescu 01 10 2010